Povestea vulturilor aurii
Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
Şi se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri. “Ei, acum să se târască pe jos, ca nişte şerpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Liniştii?” - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpăţânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristeţe: “Ce vor zice puii noştri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Liniştii?”
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, şi apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.
Luându-se după ei, s-au ridicat şi alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Liniştii...
Am scris povestea de mai sus gândindu-mă la iubita mea soţie, Claudia. Povestea vulturilor aurii e într-un fel rezumatul concepţiei mele despre nuntă. Cred că cei care se căsătoresc pentru ca prin dragostea lor să se sprijine unul pe celălalt pe calea mântuirii au înţeles rostul familiei. Când iubeşti pe cineva, îi doreşti bucurie fără sfârşit. Când iubeşti pe cineva, vrei să îl stropeşti cu apa dragostei tale. Când iubeşti, vrei ca pe chipul celuilalt să se vadă cât mai multă bucurie.
Nu cred că poţi iubi pe cineva fără să te gândeşti la veşnicie. Necredincioşii au o dragoste foarte tensionată, foarte crispată: ei cred că după moarte se termină totul.
Credincioşii ştiu că dragostea adevărată nu poate fi nimicită de timp. Ştiu că înţelepciunea se va sfârşi, dar dragostea nu se va stinge. De aceea învaţă să îi iubească pe ceilalţi cu o dragoste curată, cu o dragoste care nu piere.
Dragostea dintre soţii care ajung în Împărăţia Cerurilor nu se stinge. E adevărat că acolo nu vor mai avea dorinţa de a-şi manifesta dragostea în acelaşi mod în care au făcut-o pe pământ (mă refer la dragostea trupească al cărei rod sunt copiii). Dar totuşi asta nu înseamnă că legăturile sufleteşti dispar, că soţul nu îşi mai recunoaşte soţia, că fiul nu îşi mai cunoaşte mama. Nu încerc să dezvolt această idee, fiind conştient de riscul de a susţine vreo greşeală. Deci, fără a încerca să dau lămuriri în ceea ce priveşte modul în care dragostea dintre soţi poate birui timpul, voi încerca să pun pe hârtie câteva gânduri despre care cred că i-ar putea ajuta pe tinerii care vor să îşi întemeieze o familie.
Spun doar atât: că din cât am încercat să cunosc învăţătura creştină despre această problemă, în nici un loc nu se pomeneşte faptul că vreodată în rai soţul nu îşi recunoaşte soţia sau că fiul nu îşi recunoaşte mama. Ci dragostea dintre ei nu numai că rămâne aceeaşi, ci chiar sporeşte.
Dar poate nu e potrivit să încep prin a spune că atunci când iubeşti pe cineva îi doreşti mântuirea, şi faci tot ce îţi stă în putinţă pentru a-l ajuta să meargă pe acest drum. Unora li se va părea ciudat că aşa stau lucrurile. De aceea voi fi mai practic, spunând că tot cel ce vrea să aibă parte de împlinire în familie trebuie să caute să trăiască sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Afirm cu toată convingerea că cei care cred că îşi pot făuri o bucurie lumească prin propriile puteri nu ştiu ce pierd. Se pot găsi o sumedenie de moduri de înţelegere a nunţii. Dar una singură împlineşte: cea în care cunoşti dragostea binecuvântată de Dumnezeu. Restul sunt artificii multicolore.
Atunci când înţelegi ce aşteaptă Dumnezeu de la o familie, înţelegi şi că nu te poţi căsători cu oricine îţi iese în cale. Înţelegi cât de greu este să găseşti un suflet care să îţi poată sta alături pe drumul pe care vrei să mergi.
Aşa cum vulturii aurii au rămas doar cu câte o aripă, aşa am rămas şi noi, în faţa acestei lumi care încearcă să ne murdărească cu nebunia şi apostazia ei. Există unii care se călugăresc şi prin puterea lui Dumnezeu zboară cu o singură aripă. Dar cei care aleg căsătoria trebuie să fie conştienţi că în viaţă va trebui ca ei să zboare unul lângă altul. Altfel nu se poate. Dacă nu ne alegem un om alături de care să putem zbura, un om de care să ne sprijinim şi pe care să îl sprijinim, atunci nu vom ajunge la destinaţie.
Necazuri au toţi, şi bogaţii, şi săracii. Nimeni nu cunoaşte pe această lume numai fericirea, nimeni nu se poate lăuda că nu cunoaşte şi necazurile. În faţa acestei lumi cel mai important lucru este să Îl ai pe Dumnezeu cu tine. Şi, dacă ai ales calea căsătoriei, să îl ai alături de tine şi pe omul pe care îl iubeşti. Viaţa e o sită care cerne sentimentele oamenilor. Sentimentele superficiale nu durează. Tot ce nu e profund dispare şi lasă urme nedorite.
Nimeni sau aproape nimeni nu se căsătoreşte pentru a avea parte de un eşec, pentru a divorţa. Excepţiile sunt rare şi nu merită atenţie. Ne căsătorim pentru a ne împlini dragostea. Şi totuşi, de ce exista atâtea despărţiri, atâtea divorţuri?
De ce atâţia copii care cresc cu un singur părinte? De ce atâţia copii poartă în inimile lor neînţelegerea dintre părinţii lor? De ce inimile lor sângerează?
Nu ştiu dacă eşti la vârsta la care să înţelegi cât de serioasă e problema copiilor care cresc departe de unul dintre părinţi, de aceea voi face referire la ceva mai apropiat de universul tău.
Spune-mi, câte prietene de-ale tale au căzut pradă deznădejdii când cei pe care îi iubeau le-au părăsit? Sau câţi prieteni de-ai tăi au rămas cu inima zdrobită aflând că ,,iubirea vieţii lor” s-a îndrăgostit de altcineva?
Cred că îţi dai seama că, dacă despărţirea unor tineri care se iubesc e uneori dramatică, şi mai dramatică este despărţirea unor soţi care, cu timp în urmă, s-au unit în faţa lui Dumnezeu. Poate că acele cazuri în care divorţul e făcut de comun acord, cu exces de politeţe şi de respect (am asistat la câteva divorţuri de acest gen) par mai puţin dureroase. Dar ar trebui să fie privite şi din altă perspectivă: ce e mai trist, să vezi că o soţie îşi părăseşte soţul, lăsându-l cu ochii în lacrimi, sau că doi oameni se despart civilizat, ca şi cum între ei nu a fost nimic serios? E groaznic să pui alături poza de acum doi-trei ani, când ieşeau de la slujba Cununiei cu mare alai, şi când se sorbeau din ochi, şi poza de la divorţ, când sunt ca doi străini. E groaznic când înţelegi că au călcat în picioare Nunta. E groaznic să îţi dai seama că pentru ei nunta nu a însemnat nimic.
Şi ce să facem? Să închidem ochii şi să nu vedem că asta e lumea în care trăim? De fapt, divorţurile sunt atât de dese, încât a apărut o întreagă filozofie a divorţului, oamenii au ajuns să considere că divorţul e ceva normal. Adică în loc să se întrebe care este cauza divorţului, să se întrebe ce e de făcut pentru a nu se ajunge la divorţ, ei caută să justifice divorţul. Înţeleg atitudinea lor, dar asta nu mă împiedică să consider că e o atitudine laşă. Ascunzându-i doctorului boala de care suferim, nu putem fi vindecaţi. Ne putem lăuda cu boala, prezentând-o drept o formă superioară de sănătate. Şi poate că printre cei care suferă de aceeaşi boală vom găsi oameni care să ne creadă. Şi până murim tot putem ţine cuvântări despre forma de sănătate pe care o cunoaştem. Dar nici un om sănătos nu ne va crede.
Divorţul este tot un fel de boală. E o boală care apare în urma consumului de substanţă Z şi a lipsei de substanţă X, a consumului de iubire de sine şi a lipsei de iubire pentru celălalt. E o boală previzibilă. E o boală de care sunt susceptibili cei care se căsătoresc. Dar cei care vor să fie feriţi de o astfel de boală trebuie să ia măsuri de precauţie. Şi măsura cea mai potrivită este tocmai întemeierea unei familii care să stea sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
“Dar ce, nu toate familiile stau sub binecuvântarea lui Dumnezeu?”
E greu de dat un răspuns precis la această întrebare. Nu ştiu dacă Dumnezeu binecuvântează o familie din care lipseşte dragostea, o familie din care lipseşte credinţa, o familie ai cărei membri nu vor să meargă pe calea mântuirii. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu se poate fura. Un tânăr care a luat de soţie o femeie bătrână, gândindu-se că peste câţiva ani va ajunge moştenitorul unei averi impresionante, nu îşi pune problema binecuvântării lui Dumnezeu. Se poate cununa cu ea, dar Cununia îi este spre osândă.
Îndrăznesc să afirm că aşa cum Sfânta Împărtăşanie le poate fi spre osândă celor care se împărtăşesc cu nevrednicie, tot aşa şi Taina Cununiei le este spre osândă celor care au tupeul de a-I cere lui Dumnezeu să binecuvânteze o iubire care lipseşte. Nu îmi dau seama cu ce ar fi bine să compar o astfel de nuntă, care mi se pare absurdă. Poate cu un castel de nisip, dar imaginea e prea inocentă, prea copilărească.
Proverbul “nu poţi vinde castraveţi la grădinari” se potriveşte foarte bine în această situaţie. Nu Îl putem minţi pe Dumnezeu. Unii îşi închipuie că dacă s-au cununat cu persoana cu care trăiau în concubinaj au rezolvat toate problemele. O cunoştinţă îmi spunea că i s-ar părea mult mai vrednic de apreciat poziţia celor care, fiind conştienţi că relaţia lor nu poate primi binecuvântare dumnezeiască - fiind bazată pe minciună, s-ar mulţumi cu cununia civilă.
Sunt multe cupluri care, dacă ar fi întrebate de vreun duhovnic de ce vor să se căsătorească, ar putea afla că planurile lor sunt greşite. De altfel, nu puţini sunt cei care ştiu bine că nu ar putea trece de întrebările următoare: “Vă iubiţi? Vreţi să vă fiţi credincioşi unul altuia până la moarte? Vreţi să vă sprijiniţi unul pe altul pe calea mântuirii?”
Nu e greu să constataţi că, dacă aceste întrebări ar fi puse perechilor care vor să se căsătorească, nu puţini ar răspunde cu un “nu” hotărât. Asta în cel mai bun caz, în cazul în care nu ar răspunde “da” numai de ochii lumii.
Oamenii cred că se pot căsători evitându-L pe Dumnezeu. Cei mai mulţi se cunună la biserică numai datorită frumuseţii ceremoniei. Dar nu îşi dau seama că îşi fură singuri căciula. Şi uite aşa ajung creştinii noştri să divorţeze, uite aşa se recăsătoresc de câteva ori fără să îşi dea seama că Dumnezeu vine la fiecare slujbă de Cununie, chiar dacă nu e invitat de miri.
Cred că omul modern ar fi în stare să Îi ceară lui Dumnezeu să nu se mai bage în viaţa lui, să îl lase liber. Omul modern vrea să se cunune în joacă şi mai apoi să îşi repare greşeala divorţând.
Numai că nu te poţi juca cu jucăriile altuia fără să îi ceri voie. Tot aşa nu poţi falsifica slujba Cununiei, transformând-o într-o ceremonie lumească. Oricâţi bani i-ar da preotului, mirii uită că şi Dumnezeu Îşi cere taxa la fiecare Cununie. Dumnezeu e zapciu, ia birul de la oameni. Dumnezeu e poliţist, cere carnetul de şofer. Adică... Adică Dumnezeu vrea ca cei care se căsătoresc să ştie foarte bine ce fac. Cine se împărtăşeşte cu nevrednicie nu poate scăpa de osândă spunând: “nu am ştiut ce fac...” Tot aşa mirii nu pot spune: “nu am ştiut ce e slujba Cununiei, nu ne-am dat seama că e ceva serios. Ni s-a părut un spectacol interesant...”
Am afirmat că Dumnezeu e poliţist şi zapciu pentru a protesta într-un fel faţă de atitudinea celor care cred că Îl pot păcăli. Dumnezeu nu e poliţist. Nu le dă amenzi celor care se căsătoresc din motive care nu sunt temeinice, şi nici celor care o fac din motive murdare. O mare amendă ar fi să îi lase singuri, să se dea cu capul de pereţi.
Pe un om care la supărare îşi scoate ochii nu e nevoie să îl pedepsească şi Dumnezeu: s-a pedepsit singur. La fel se pedepsesc şi cei care se căsătoresc ca şi cum ar intra la un cinematograf şi aşteaptă să vadă un film interesant. Ca şi cum ar juca la loto şi aşteaptă să vadă dacă au câştigat. Nunta nu e o joacă. Chiar dacă oamenii cred că pot trata nunta ca pe o aventură, chiar dacă divorţează şi se recăsătoresc de zece ori, un lucru nu pot obţine: împlinirea.
Ei pot căuta împlinirea în multe alte lucruri, pot vorbi altora despre succesele pe care le au pe plan profesional, dar în adâncul inimii lor rămâne un munte de suferinţă.
Ar fi dramatic dacă în biserică ar exista un beculeţ care s-ar aprinde ori de câte ori oamenii se împărtăşesc cu nevrednicie, sau ori de câte ori se cunună fără să fie conştienţi de ceea ce fac. Am repetat comparaţia cu împărtăşirea tocmai pentru că mi se pare că ambele “fapte” sunt generate de aceeaşi atitudine, specifică omului contemporan, de a cultiva cu multă grijă superficialitatea atât în relaţiile cu semenii, cât şi în relaţia cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu ne terorizează prin prezenţa Sa sau prin minunile Sale. Dumnezeu vrea să Îl iubim liberi. Şi orice beculeţ ne-ar sufoca. Totuşi, ar trebui ca beculeţul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu, adică propria conştiinţă, să fie în stare de funcţionare.
Îmi doresc sincer ca această carte să fie de ajutor tuturor celor care s-au săturat de oferta acestei lumi şi vor să cunoască o altă perspectivă asupra întemeierii unei familii. Aşa cum scriind împotriva practicilor yoghine nu am căutat să oblig pe nimeni să ducă o viaţă creştină, ci doar am încercat să ofer posibilitatea de a înţelege clar incompatibilitatea practicilor yoga cu învăţătura lui Hristos, tot aşa scriind despre Nuntă nu susţin că cititorii trebuie să primească învăţătura creştină despre acest subiect.
Sunteţi liberi să alegeţi să trăiţi cum vreţi. Dar fiţi conştienţi de urmările alegerii voastre!
